 |
| Micul Alexander, mascul Foto: Hafiz Issadeen (Flickr) |
ro: Micul Alexander; ma: örvös papagáj, örvös sándorpapagáj, kis sándorpapagáj; en: Rose-ringed Parakeet, Ring-necked Parakeet; fr: Perruche à collier, Perruche de Kramer, Perruche verte à collier; ge: Halsbandsittich, Kleiner Alexandersittich; sp: cotorra de Kramer; po: periquito-de-colar, periquito-rabijunco, periquito-de-colar-rosa, periquito-rabo-de-junco; it: parrocchetto dal collare, rocchetto dal collare.
Taxonomie
Clasa: Aves (păsări)
Ordinul: Psittaciformes (papagali)
Familia: Psittacidae (papagali propriu-ziși)
Genul: Psittacula (peruși gulerați)
Specia: krameri
Psittacula krameri (Scopoli, 1769). Strâns înrudit cu Marele Alexander (Psittacula eupatria) și cu perușii de pe insulele Oceanului Indian, dintre care perușul de Mauritius (Psittacula eques) este singurul supraviețuitor. Perușul de Seychelles (Psittacula wardi) și perușul de Rodriguez (Psittacula exsul) sunt specii dispărute.
Specie descrisă pentru prima oară de medicul și naturalistul italian Giovanni Antonio Scopoli în 1769, inițial sub numele de Psittacus krameri, după un exemplar colectat în Senegal. Astăzi scriem numele autorului și anul descrierii speciei în paranteză, pentru că nu se mai află în genul original, Psittacus, ci a fost trecut în genul Psittacula. Alte nume folosite în trecut pentru această specie: Paleornis torquata, Palæornis torquatus, Psittaca torquata, toate făcând referire la gulerul păsării.
Numele genului, Psittacula, provine de la numele latin ‘psittacus’ = papagal, cu diminutivul ‘psittacula’ însemnând papagal mic, peruș. Împrumutat din greaca veche, ‘psittakós’ = papagal.
Numele speciei, krameri, dat în onoarea lui Wilhelm Heinrich Kramer, medic și naturalist austriac din secolul 18.
Variație geografică: patru subspecii (rase geografice).
- P. k. krameri (Scopoli, 1769)
Africa, la sud de Sahara, din Mauritania, Senegal și Guineea, până în Sudan și nordul Ugandei.
- P. k. parvirostris (Souancé, 1856)
Africa, la sud de Sahara, din estul Sudanului, în nordul Etiopiei, Eritreea și Djibouti.
- P. k. borealis (Neumann, 1915)
Asia, din nord-estul Afghanistanului și Pakistan până în nordul Indiei, Nepal, Bangladesh, Myanmar și posibil sudul Chinei (provincia Yunnan).
- P. k. manillensis (Bechstein, 1800)
Asia, în jumătatea sudică a Indiei, la sud de paralela 20° N, și în Sri Lanka.
Descriere
Lungime 37-43 cm; aripă 14,3-15,7 cm; coadă 17,7-27,8 cm; cioc 1,8-2,1 cm; tars 1,5-1,7 cm. Greutate 95-143 g.
Un papagal verde, cu forme suple și coadă lungă. Nuanțe de verde mai închis pe aripi decât pe piept și burtă. Suflat cu albastru deschis pe creștet, ceafă și laturile gâtului. Verde mai aprins pe frunte și față. Sub aripi mai galben. Remige primare și secundare (pene de zbor din aripi) verde închis, cu dosul gri închis, aproape negru. Rectrice (penele mari din coadă) verzi, cele centrale albastre.
Guler caracteristic negru în jurul gîtului, se continuă în față cu bărbia neagră. La ceafă devine roz.
Cioc lucios, maxila roșu intens cu vârf negru, mandibula neagră. Ceromă albicioasă. Iris alb-gălbui. Picioare rozalii.
Femela fără guler negru și roz, fără celelalte semne negre pe obraji și bărbie, fără nuanțe albăstrui pe cap și gât. Penele centrale din coadă mai scurte. Poate avea guler verde-smarald.
Imaturii seamănă cu femela, dar cioc roșu deschis, iris gri (negru când puii sunt mici), coadă scurtă.
P. k. parvirostris mai închisă la culoare decât subspecia nominată (P. k. krameri), cu mai puțin verde-gălbui pe față, cu guler roz mai gros la mascul, cioc mai mic și cu maxila complet roșie.
P. k. borealis mai mare și mai gri dedesupt, cu mai mult albastru pe cap. Ciocul de obicei în întregime roșu.
P. k. manillensis ca borealis, dar cu mandibulă neagră.
Confuzii posibile:
- Marele Alexander (Psittacula eupatria): mai mare, cu cap și cioc mai masive; pete roșii-maronii pe umeri.
- peruș de Mauritius (Psittacula echo): penaj mai închis, verde-smarald; colier incomplet la gât; coadă mai scurtă și mai lată; femela cu cioc negru.
Voce
Țipete caracteristice, ascuțite, uneori mai melodioase, alteori mai stridente, repetate de 3-6 ori. Ușor de recunoscut în zbor sau în coroana arborilor după sunetele puternice. Stolurile adunate la dormitoarele comune sunt foarte zgomotoase.
Distribuție
Areal natural pe două suprafețe mari, pe două continente, Africa și Asia, separate de circa 3.000 km.
- Africa, din sudul Mauritaniei spre est până în sudul Sudanului și nordul Ugandei. (subspecia nominală, P. k. krameri)
- Africa, din estul Sudanului, prin Eriteea și nordul Etiopiei până în Djibouti și puțin în nordul Somaliei. (subspecia P. k. parvirostris)
- Asia, în nordul Pakistanului și nordul Indiei, în Nepal și spre est până în Birmania. (subspecia P. k. borealis)
- Asia, în Sri Lanka, insula Rameswaram și sudul Indiei. (subspecia P. k. manillensis)
Habitat
În diferite tipuri de pădure, de la păduri tropicale umede la savane uscate, cu pâlcuri de arbori. Populează habitate perturbate, cu variații mari de precipitații între anotimpuri, mozaicate (cu petece de pădure, ierburi, terenuri agricole). Ocupă habitate purenic antropizate: culturi agricole, grădini, parcuri, la orașe și sate. Cuibărește până și în găuri din zidurile clădirilor din marile aglomerări urbane din arealul său. Preferă păduri întrerupte de poieni, văi de râuri cu arbori, dar nu îi plac pădurile compacte întinse. În astfel de habitate, se găsește în marginea pădurii.
Întâlnit de la nivelul mării până la altitudini de 2.000 m în Africa și 1.600 m în India.
Hrană
Se hrănește cu semințe de ierburi, cereale, semințe de buruieni și arbori, nuci, fructe moi, flori, nectar. Nectarul provine în special din florile arborelui de bumbac (Bombax ceiba) și gheara-tigrului (Erythrina variegata), ambele din Asia. Atacă culturile de citrice, floarea-soarelui, porumb, mei, orez, etc.
În arealul său natural din Africa consumă smochine (Ficus sp), jujube sau curmale chinezești (Ziziphus jujuba), boabe de tamarinier (Tamarindus indica), guave (Psidium guajava), curmale (Phoenix dactylifera), mango (Mangifera indica), baobab (Adansonia digitata), semințe de balanzan (Faidherbia albida), înrudit cu acacia, fructele palmierului de ulei (Elaeis guineensis), boabe de cafea (Coffea arabica), etc.
În Asia consumă păstăi de sangri (Prosopis spicigera), păstăile arborelui de gumă (Vachellia nilotica, sau Acacia arabica), semințe de pin australian (Casuarina equisetifolia), fructe de trandafir indian (Dalbergia sissoo), smochine (Ficus sp), păstăi de acacia (Acacia sp), jujube sau curmale chinezești (Ziziphus jujuba), Xanthium sp, fructe de liliac persan (Melia azedarach), de liliac indian, sau neem (Azadirachta indica), semințe de limba-femeii (Albizia lebbek), flori și fructe de karira (Capparis decidua), florile și nectarul arborelui de bumbac (Bombax ceiba) și gheara-tigrului (Erythrina variegata), flori de flacăra-pădurii (Butea monosperma), semințele uleioase ale arborelui mahua (Madhuca longifolia), etc.
În Asia, mai ales în India, Micul Alexander este considerat unul dintre cei mai mari dăunători agricoli. Stoluri mari vizitează lanurile de cereale și livezile, mai ales citrice și prune, cireșe, etc. În alte zone, atacă culturile de guave, porumb, arahide, mei, sorg, dude, cafea, floarea-soarelui, muștar, piper, etc. Atacă și grânele din saci din depozite.
În Marea Britanie, se hrănește cu fructe și semințe, ghindă (Quercus sp), jir (Fagus sylvatica), castane porcești (Aesculus hippocastanum), castane dulci (Castanea sativa), semințe de carpen (Carpinus betulus), arțar (Acer sp), frasin (Fraxinus excelsior), pin (Pinus sp), fructe cultivate, în special mere și cireșe, flori de salcâm (Robinia pseudoacacia) și de castan porcesc, precum și hrana oferită de om la cantinele pentru păsări de grădină.
Reproducere
Cuibărește devreme (ianuarie-aprilie), chiar și în zonele temperate. Cuib în scorburi neamenajate, uneori în găuri în stânci sau în clădiri. Acceptă ușor cuiburi artificiale. Femela depune 3-4 ouă, rar 6, ovale, de 2,9-3,1 cm x 2,1-2,2 cm. Ea le clocește singură timp de 22 de zile fiecare, puii eclozând pe rând. Puii râmân în cuib circa 49 de zile. În medie, perechile reușesc să crească 2-4 pui pe cuib pe an.
Ecologie și comportament
O specie extrem de adaptabilă, capabilă să ocupe habitate foarte diferite și să se înmulțească în zone cu variații mari ale factorilor de mediu. Rezistă bine la căldură și la frig, la secetă, consumă o varietate mare de alimente. Cuibărește devreme, ocupând scorburile existente înaintea altor specii. Elimină alte specii (păsări, viespi, lilieci) din scorburi, pentru a-și instala cuibul.
Specie sedentară și foarte fidelă locului unde a eclozat. Nu se îndepărtează mult de zonele de cuibărit și de dormitoarele comune unde seara se adună mii de exemplare pentru a-și petrece noapte în arbori înalți, inaccesibili. Excepție fac femelele care stau pe cuib și puii rea tineri ca să se deplaseze până la dormitoare.
Dimineața, păsările se dispersează și zboară uneori zeci de km până la zonele de cuibărit și hrănire, unde stau în perechi sau grupuri familiale. Se hrănesc mai ales dimineața și după-masa, între care iau o pauză la prânz, când dorm sau se odihnesc.
Se hrănește predominant în coroana arborilor. Mai rar coboară pe sol pentru a bea apă, a se scălda și a consuma hrană căzută pe jos.
Perechile se formează devreme, uneori înainte de vârsta de 2 ani, când masculul nu are încă penajul de adult, cu guler. Datorită puterii de adaptare și a ratei mari de succes la cuibărit, populația tinde să crească în densitate acolo unde condițiile sunt bune. Totuși, răspândirea în noi teritorii se face mult mai lent decât creșterea numerică, datorită fidelității păsărilor pentru zonele în care au văzut lumina zilei.
Zbor rapid și drept, cu bătăi rapide de aripi. Se deplasează adesea în mici stoluri.
Micul Alexander este vânat de diverși prădători ca șoimi, bufnițe, șerpi, etc. În Marea Britanie, unele perechi de șoim călător (Falco peregrinus) își hrănesc puii la cuib cu peruși, aceștia ajungând la circa 1/3 din prăzile aduse la cuib.
Când percep un prădător, perușii se strâng în stoluri care se ridică în zbor deasupra prădătorului și îl hărțuiesc cu țipete ascuțite (mobbing).
Conservare
Specie clasificată de IUCN ca „risc scăzut” (LC - least concern). Specie neamenințată, larg răspândită și abundentă.
Listată în Anexa III a CITES - specii care nu sunt în pericol de dispariție, pentru care unele țări reglementează comerțul cu exemplare capturate în natură. În acest caz, este vorba de Ghana.
Nu se cunoaște numărul total de exemplare la nivel global, dar se estimează că populația este abunentă și larg răspândită pe tot arealul.
În plus, Micul Alexander a fost răspândit de om în multe zone din afara arealului natural, azi existând multe populații mai mici sau mai mari în Europa, Arabia, Extremul Orient, Australia, sudul și nordul Africii, America de Nord și America de Sud.
În Europa, Marea Britanie are peste 50.000 de Micul Alexander sălbăticiți, o populație care se autoînreține și care se află în creștere numerică din anii 1970.
Urmăriți un video pe canalul meu YouTube cu papagalii blânzi din Kensington Gardens, din Londra:
În unele locuri, există temerea că ar putea deveni dăunător, în special pentru agricultură. În Europa se crede că ar putea elimina țicleanul (Sitta europaea) din zonele de cuibărit, dar dovezile sunt încă subțiri.
În insula Mauritius, Micul Alexander are un impact negativ asupra micii populații aflată aproape de dispariție și salvată în ultimul moment de peruș de Mauritius (Psittacula echo). Micul Alexander a fost introdus accidental pe insulă, unde concurează cu specia înrudită pentru hrană și locuri de cuibărit, iar uneori chiar se poate hibrida cu aceasta. Există un program de exterminare a Micului Alexander de pe această insulă.
 |
| Peruș de Seychelles (Psittacula wardi) - stânga - și peruș de Rodriguez (Psittacula exsul) - dreapta Ilustrație din Joseph M. Forshaw - Parrots of the World: An Identification Guide, 2006 |
Specie descrisă pentru prima oară de medicul și naturalistul italian Giovanni Antonio Scopoli în 1769, inițial sub numele de Psittacus krameri, după un exemplar colectat în Senegal. Astăzi scriem numele autorului și anul descrierii speciei în paranteză, pentru că nu se mai află în genul original, Psittacus, ci a fost trecut în genul Psittacula. Alte nume folosite în trecut pentru această specie: Paleornis torquata, Palæornis torquatus, Psittaca torquata, toate făcând referire la gulerul păsării.
Numele genului, Psittacula, provine de la numele latin ‘psittacus’ = papagal, cu diminutivul ‘psittacula’ însemnând papagal mic, peruș. Împrumutat din greaca veche, ‘psittakós’ = papagal.
Numele speciei, krameri, dat în onoarea lui Wilhelm Heinrich Kramer, medic și naturalist austriac din secolul 18.
 |
| Pictură de John Gerrard Keulemans în Onze vogels in huis en tuin (Păsări din casă și grădină), 1869 Sursa: Wikimedia Commons |
Variație geografică: patru subspecii (rase geografice).
- P. k. krameri (Scopoli, 1769)
Africa, la sud de Sahara, din Mauritania, Senegal și Guineea, până în Sudan și nordul Ugandei.
- P. k. parvirostris (Souancé, 1856)
Africa, la sud de Sahara, din estul Sudanului, în nordul Etiopiei, Eritreea și Djibouti.
- P. k. borealis (Neumann, 1915)
Asia, din nord-estul Afghanistanului și Pakistan până în nordul Indiei, Nepal, Bangladesh, Myanmar și posibil sudul Chinei (provincia Yunnan).
- P. k. manillensis (Bechstein, 1800)
Asia, în jumătatea sudică a Indiei, la sud de paralela 20° N, și în Sri Lanka.
Descriere
Lungime 37-43 cm; aripă 14,3-15,7 cm; coadă 17,7-27,8 cm; cioc 1,8-2,1 cm; tars 1,5-1,7 cm. Greutate 95-143 g.
Un papagal verde, cu forme suple și coadă lungă. Nuanțe de verde mai închis pe aripi decât pe piept și burtă. Suflat cu albastru deschis pe creștet, ceafă și laturile gâtului. Verde mai aprins pe frunte și față. Sub aripi mai galben. Remige primare și secundare (pene de zbor din aripi) verde închis, cu dosul gri închis, aproape negru. Rectrice (penele mari din coadă) verzi, cele centrale albastre.
Guler caracteristic negru în jurul gîtului, se continuă în față cu bărbia neagră. La ceafă devine roz.
Cioc lucios, maxila roșu intens cu vârf negru, mandibula neagră. Ceromă albicioasă. Iris alb-gălbui. Picioare rozalii.
Femela fără guler negru și roz, fără celelalte semne negre pe obraji și bărbie, fără nuanțe albăstrui pe cap și gât. Penele centrale din coadă mai scurte. Poate avea guler verde-smarald.
Imaturii seamănă cu femela, dar cioc roșu deschis, iris gri (negru când puii sunt mici), coadă scurtă.
 |
| Micul Alexander, pereche (masculul în dreapta) Foto: Wikimedia Commons |
P. k. parvirostris mai închisă la culoare decât subspecia nominată (P. k. krameri), cu mai puțin verde-gălbui pe față, cu guler roz mai gros la mascul, cioc mai mic și cu maxila complet roșie.
P. k. borealis mai mare și mai gri dedesupt, cu mai mult albastru pe cap. Ciocul de obicei în întregime roșu.
P. k. manillensis ca borealis, dar cu mandibulă neagră.
Confuzii posibile:
- Marele Alexander (Psittacula eupatria): mai mare, cu cap și cioc mai masive; pete roșii-maronii pe umeri.
- peruș de Mauritius (Psittacula echo): penaj mai închis, verde-smarald; colier incomplet la gât; coadă mai scurtă și mai lată; femela cu cioc negru.
 |
| Marele Alexander (stânga) și peruși de Mauritius (dreapta) Ilustrație din Joseph M. Forshaw - Parrots of the World: An Identification Guide, 2006 |
Voce
Țipete caracteristice, ascuțite, uneori mai melodioase, alteori mai stridente, repetate de 3-6 ori. Ușor de recunoscut în zbor sau în coroana arborilor după sunetele puternice. Stolurile adunate la dormitoarele comune sunt foarte zgomotoase.
 |
| Sonograma vocii înregistrate în Nepal (xeno-canto) |
Distribuție
Areal natural pe două suprafețe mari, pe două continente, Africa și Asia, separate de circa 3.000 km.
- Africa, din sudul Mauritaniei spre est până în sudul Sudanului și nordul Ugandei. (subspecia nominală, P. k. krameri)
- Africa, din estul Sudanului, prin Eriteea și nordul Etiopiei până în Djibouti și puțin în nordul Somaliei. (subspecia P. k. parvirostris)
- Asia, în nordul Pakistanului și nordul Indiei, în Nepal și spre est până în Birmania. (subspecia P. k. borealis)
- Asia, în Sri Lanka, insula Rameswaram și sudul Indiei. (subspecia P. k. manillensis)
 |
| Distribuția geografică (după IUCN) Cu mov, populații în afara arealului natural. |
Habitat
În diferite tipuri de pădure, de la păduri tropicale umede la savane uscate, cu pâlcuri de arbori. Populează habitate perturbate, cu variații mari de precipitații între anotimpuri, mozaicate (cu petece de pădure, ierburi, terenuri agricole). Ocupă habitate purenic antropizate: culturi agricole, grădini, parcuri, la orașe și sate. Cuibărește până și în găuri din zidurile clădirilor din marile aglomerări urbane din arealul său. Preferă păduri întrerupte de poieni, văi de râuri cu arbori, dar nu îi plac pădurile compacte întinse. În astfel de habitate, se găsește în marginea pădurii.
Întâlnit de la nivelul mării până la altitudini de 2.000 m în Africa și 1.600 m în India.
Hrană
Se hrănește cu semințe de ierburi, cereale, semințe de buruieni și arbori, nuci, fructe moi, flori, nectar. Nectarul provine în special din florile arborelui de bumbac (Bombax ceiba) și gheara-tigrului (Erythrina variegata), ambele din Asia. Atacă culturile de citrice, floarea-soarelui, porumb, mei, orez, etc.
În arealul său natural din Africa consumă smochine (Ficus sp), jujube sau curmale chinezești (Ziziphus jujuba), boabe de tamarinier (Tamarindus indica), guave (Psidium guajava), curmale (Phoenix dactylifera), mango (Mangifera indica), baobab (Adansonia digitata), semințe de balanzan (Faidherbia albida), înrudit cu acacia, fructele palmierului de ulei (Elaeis guineensis), boabe de cafea (Coffea arabica), etc.
În Asia consumă păstăi de sangri (Prosopis spicigera), păstăile arborelui de gumă (Vachellia nilotica, sau Acacia arabica), semințe de pin australian (Casuarina equisetifolia), fructe de trandafir indian (Dalbergia sissoo), smochine (Ficus sp), păstăi de acacia (Acacia sp), jujube sau curmale chinezești (Ziziphus jujuba), Xanthium sp, fructe de liliac persan (Melia azedarach), de liliac indian, sau neem (Azadirachta indica), semințe de limba-femeii (Albizia lebbek), flori și fructe de karira (Capparis decidua), florile și nectarul arborelui de bumbac (Bombax ceiba) și gheara-tigrului (Erythrina variegata), flori de flacăra-pădurii (Butea monosperma), semințele uleioase ale arborelui mahua (Madhuca longifolia), etc.
În Asia, mai ales în India, Micul Alexander este considerat unul dintre cei mai mari dăunători agricoli. Stoluri mari vizitează lanurile de cereale și livezile, mai ales citrice și prune, cireșe, etc. În alte zone, atacă culturile de guave, porumb, arahide, mei, sorg, dude, cafea, floarea-soarelui, muștar, piper, etc. Atacă și grânele din saci din depozite.
În Marea Britanie, se hrănește cu fructe și semințe, ghindă (Quercus sp), jir (Fagus sylvatica), castane porcești (Aesculus hippocastanum), castane dulci (Castanea sativa), semințe de carpen (Carpinus betulus), arțar (Acer sp), frasin (Fraxinus excelsior), pin (Pinus sp), fructe cultivate, în special mere și cireșe, flori de salcâm (Robinia pseudoacacia) și de castan porcesc, precum și hrana oferită de om la cantinele pentru păsări de grădină.
 |
| Floarea arborelui de bumbac (Bombax ceiba), sursă de nectar Foto: Wikimedia Commons |
 |
| Micul Alexander cu castană dulce, în Anglia Foto: Christine Matthews (geograph.org.uk) |
 |
| Consumând fructe sălbatice în Germania Foto: Wikimedia Commons |
 |
| Consumând curmale în Gran Canaria Foto: Wikimedia Commons |
Reproducere
Cuibărește devreme (ianuarie-aprilie), chiar și în zonele temperate. Cuib în scorburi neamenajate, uneori în găuri în stânci sau în clădiri. Acceptă ușor cuiburi artificiale. Femela depune 3-4 ouă, rar 6, ovale, de 2,9-3,1 cm x 2,1-2,2 cm. Ea le clocește singură timp de 22 de zile fiecare, puii eclozând pe rând. Puii râmân în cuib circa 49 de zile. În medie, perechile reușesc să crească 2-4 pui pe cuib pe an.
 |
| Femelă hrănind puii la cuib, în Israel Foto: Wikimedia Commons |
Ecologie și comportament
O specie extrem de adaptabilă, capabilă să ocupe habitate foarte diferite și să se înmulțească în zone cu variații mari ale factorilor de mediu. Rezistă bine la căldură și la frig, la secetă, consumă o varietate mare de alimente. Cuibărește devreme, ocupând scorburile existente înaintea altor specii. Elimină alte specii (păsări, viespi, lilieci) din scorburi, pentru a-și instala cuibul.
Specie sedentară și foarte fidelă locului unde a eclozat. Nu se îndepărtează mult de zonele de cuibărit și de dormitoarele comune unde seara se adună mii de exemplare pentru a-și petrece noapte în arbori înalți, inaccesibili. Excepție fac femelele care stau pe cuib și puii rea tineri ca să se deplaseze până la dormitoare.
Dimineața, păsările se dispersează și zboară uneori zeci de km până la zonele de cuibărit și hrănire, unde stau în perechi sau grupuri familiale. Se hrănesc mai ales dimineața și după-masa, între care iau o pauză la prânz, când dorm sau se odihnesc.
Se hrănește predominant în coroana arborilor. Mai rar coboară pe sol pentru a bea apă, a se scălda și a consuma hrană căzută pe jos.
Perechile se formează devreme, uneori înainte de vârsta de 2 ani, când masculul nu are încă penajul de adult, cu guler. Datorită puterii de adaptare și a ratei mari de succes la cuibărit, populația tinde să crească în densitate acolo unde condițiile sunt bune. Totuși, răspândirea în noi teritorii se face mult mai lent decât creșterea numerică, datorită fidelității păsărilor pentru zonele în care au văzut lumina zilei.
 |
| Micul Alexander la cantina păsărelelor, în Anglia Foto: Florin Feneru |
Zbor rapid și drept, cu bătăi rapide de aripi. Se deplasează adesea în mici stoluri.
Micul Alexander este vânat de diverși prădători ca șoimi, bufnițe, șerpi, etc. În Marea Britanie, unele perechi de șoim călător (Falco peregrinus) își hrănesc puii la cuib cu peruși, aceștia ajungând la circa 1/3 din prăzile aduse la cuib.
Când percep un prădător, perușii se strâng în stoluri care se ridică în zbor deasupra prădătorului și îl hărțuiesc cu țipete ascuțite (mobbing).
 |
| Exemplar blând dintr-un parc din Londra, Anglia Foto: Florin Feneru |
Conservare
Specie clasificată de IUCN ca „risc scăzut” (LC - least concern). Specie neamenințată, larg răspândită și abundentă.
Listată în Anexa III a CITES - specii care nu sunt în pericol de dispariție, pentru care unele țări reglementează comerțul cu exemplare capturate în natură. În acest caz, este vorba de Ghana.
Nu se cunoaște numărul total de exemplare la nivel global, dar se estimează că populația este abunentă și larg răspândită pe tot arealul.
În plus, Micul Alexander a fost răspândit de om în multe zone din afara arealului natural, azi existând multe populații mai mici sau mai mari în Europa, Arabia, Extremul Orient, Australia, sudul și nordul Africii, America de Nord și America de Sud.
În Europa, Marea Britanie are peste 50.000 de Micul Alexander sălbăticiți, o populație care se autoînreține și care se află în creștere numerică din anii 1970.
Urmăriți un video pe canalul meu YouTube cu papagalii blânzi din Kensington Gardens, din Londra:
În unele locuri, există temerea că ar putea deveni dăunător, în special pentru agricultură. În Europa se crede că ar putea elimina țicleanul (Sitta europaea) din zonele de cuibărit, dar dovezile sunt încă subțiri.
 |
| Micul Alexander ca dăunător agricol în India Foto: Wikimedia Commons |
În insula Mauritius, Micul Alexander are un impact negativ asupra micii populații aflată aproape de dispariție și salvată în ultimul moment de peruș de Mauritius (Psittacula echo). Micul Alexander a fost introdus accidental pe insulă, unde concurează cu specia înrudită pentru hrană și locuri de cuibărit, iar uneori chiar se poate hibrida cu aceasta. Există un program de exterminare a Micului Alexander de pe această insulă.
În captivitate
Micul Alexander a fost ținut în captivitate, ca animal de companie, încă din antichitate (acum 2.000 de ani). Indienii au dezvoltate metode de întreținere, îmblânzire și învățarea vorbirii.
Crescătorii nu prea fac deosebirea între subspecii, ci împart specia în cele două tipuri mai ușor de deosebit: indian și african, fiecare cu cele două subspecii laolaltă. Tipul indian este cel mai răspândit în captivitate și crescut ca pasăre de companie.
În timpuri moderne, speciile de peruși gulerați (Psittacula sp), inclusiv Micul Alexander, au fost ținute mai ales ca păsări de volieră. Au fost dezvoltate mai multe mutații de culoare, cu rezultate deosebit de frumoase. Specia a fost ținută în special pentru valoarea ei decorativă.
 |
| Câteva mutații de culoare Foto: Wikimedia Commons |
În ultimele decenii însă, crescătorii au început să ofere clienților pui crescuți la mână sau doar pui abia înțărcați, care ajunși în familii și crescuți cu blândețe și cu interacțiune zilnică devin blânzi, jucăuși și învață să vorbească. Ambele sexe au capacitatea de a imita vocea umană. Au capacitate de a învăța multe cuvinte, cu o voce destul de clară și puternică.
Temperamentul speciei este descris de unii (Mattie Sue Athan) ca fiind cel mai dificil din grupul Psittacula. Totuși, această specie are o mare stabilitate emoțională, are tendință mai mică de a se atașa excesiv de o singură persoană decât alți papagali, are independență mai mare și știe să se amuze în absența familiei umane. Tendință mică de auto-mutilare (smulgerea penelor).
Preferă să interacționeze și să comunice cu omul prin gesturi și voce, decât să fie mângâiat pe corp.
Îi place baia atât în recipienți în care se scaldă, cât și sub formă de ploaie.
Se pretează foarte bine la dresaj și este capabil să învețe trucuri de circ, spre amuzamentul publicului.
 |
| Câteva exemplare de Micul Alexander la circ Foto: Wikimedia Commons |
Unele exemplare pot fi mai agresive, în special în perioada de reproducere de la începutul anului.
Tendință puternică de ros lemnul - trebuie să i se ofere ramuri de lemn pentru ros, jucării din lemn, carton și piele. Jucării de ținut cu piciorul și jocuri de căutat hrana sunt preferate.
Hrana de bază în captivitate consistă dintr-un amestec de semințe cu cereale (grâu, porumb, ovăz, mei) și alte semințe (puțină floarea-soarelui, cânepă, șofrănel, iarba-canarilor, etc.). Trebuie completată cu multe fructe și legume proaspete sau decongelate. Se oferă os de sepia, pentru calciu.
Pentru cuibărit, se oferă un cuibar de 24x24x35 cm, cu intrarea de 6-7,5 cm diametru.
 |
| Exemplu de cuib artificial (25x25x36 cm, intrare 6,5 cm) Foto: Florin Feneru |
Colivia trebuie să permită păsării să deschidă ambele aripi și să bată din aripi când dorește. Datorită cozii lungi, stinghiile trebuie să fie mai departe de gratii. Baza de 50x50 cm este suficientă.
Bibliografie
Taxonomie: Avibase
Joseph M. Forshaw - Parrots of the World: An Identification Guide, 2006, Princeton University Press, 440 pp.
Tony Juniper & Mike Parr - Parrots: A Guide to Parrots of the World, 2003, Christopher Helm Publishers Ltd, 584 pp.
Mattie Sue Athan - Guide to Companion Parrot Behavior, 1999, Barron’s, 230 pp.
Profilul de personaliate de Sally Blanchard, în Parrots Magazine numărul 215 din decembrie 2015, pag.26-29
John Gerrard Keulemans - Onze vogels in huis en tuin (Păsări din casă și grădină), 1869
IUCN Lista Roșie a Speciilor Amenințate: BirdLife International. 2012. Psittacula krameri. The IUCN Red List of Threatened Species 2012: e.T22685441A39016169.
Imagini: Wikimedia Commons
Înregistrări sonore: xeno-canto
Fișa speciei în Lexicon of Parrots, Thomas Arndt
Fișa speciei pe Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
Fișa speciei pe World Parrot Trust
Fișa speciei pe BirdLife International
(%E2%99%80)_(6950168725).jpg){kind=link}
_feeding_its_chicks.jpg){kind=link}
.jpg){kind=link}
, 1869 IUCN Lista Ro%C8%99ie a Speciilor Amenin%C8%9Bate: BirdLife International. 2012. Psittacula krameri[http://www.iucnredlist.org/details/22685441/0]. The IUCN Red List of Threatened Species 2012: e.T22685441A39016169. Imagini: Wikimedia Commons[https://commons.wikimedia.org/wiki/Psittacula_krameri] %C3%8Enregistr%C4%83ri sonore: xeno-canto[http://www.xeno-canto.org/species/Psittacula-krameri] Fi%C8%99a speciei %C3%AEn Lexicon of Parrots[http://www.lexicon-of-parrots.com/projekt/birds_3.cgi?Desc=E189.htm&Pic=189_1.JPG], Thomas Arndt Fi%C8%99a speciei pe Handbook of the Birds of the World Alive[http://www.hbw.com/species/rose-ringed-parakeet-psittacula-krameri]. Lynx Edicions, Barcelona. Fi%C8%99a speciei pe World Parrot Trust[https://www.parrots.org/encyclopedia/ringneck-parakeet] Fi%C8%99a speciei pe BirdLife International[http://www.birdlife.org/datazone/speciesfactsheet.php?id=1529]){kind=link}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu