 |
| Poicephalus fuscicollis Sursa: Wikimedia Commons |
În articolul său din Parrots Magazine din martie, EB Cravens publică o scrisoare de-a lui de acum câțiva ani. Îi răspundea unui client căruia îi vânduse un papagal și care acum se plângea că pasărea e deprimată și își smulge penele.
EB Cravens este un crescător mai deosebit. Își ține papagalii în voliere mari, plantate cu arbori și tufe, într-o grădină cu livadă din Hawaii, unde locuiește. Mulți papagali au voie să zboare pe afară și să se întoarcă când vor ei. Îi hrănește cu hrană naturală variată și proaspătă, îi încurajează să caute hrana prin copaci.
Puii sunt crescuți fie de părinții naturali, fie mai întâi de părinți și apoi preluați de familia umană la o vârstă la care micuții deja și-au cunoscut părinții. Sunt ținuți într-un coș întunecos, care imită condițiile unei scorburi, apoi învață să se cațere pe crengi și să doarmă acolo. Au ocazia să învețe să zboare, să se cațere prin copaci, să se socializeze cu papagalii din specia lor și din alte specii. Sunt blânzi cu oamenii și totuși știu că sunt papagali și astfel pot să se reproducă mai târziu. Papagali ideali am zice.
Și totuși... Acest papagal crescut în condiții ideale a devenit o pasăre tristă și care se automutila. Principala cauză, spune autorul, este faptul că Oscar (așa se numea papagalul), odată ajuns la maturitate, a început să tânjească după ceva ce nu putea avea în calitatea lui de pasăre de companie: o parteneră cu care să se reproducă. Papagalii cu gât brun (Poicephalus fuscicollis), spune Cravens, sunt o specie dificilă în captivitate, cam ca ara roșu sau exemplarele puțin socializate de jaco. Sunt printre cei mai sensibili și predispuși la depresie, mai ales masculii care nu sunt lăsați să se reproducă.
Autorul susține că el poate să prevină astfel de cazuri lăsând papagalii să se reproducă o dată la 4-6 ani. Astfel, ei sunt mai fericiți și mai puțin predispuși la automutilare. Ciclul normal de reproducere pare să contribuie la menținerea unei sănătăți mentale și să evite comportamentele deviante.
Nu sunt sigur că asta e soluția pentru toate cazurile de depresie și automutilare la papagali. Din ce am mai citit, se pare că factori somatici (deficiențe alimentare, paraziți, etc.) sunt la fel de importanți. De fapt, autorul menționează că mai sunt și alți factori de genul ăsta. De exemplu Cravens citează cazul papagalului nobil (Eclectus roratus), unde chiar indivizi sănătoși încep să-și smulgă penele când sunt forțați să accepte un regim bazat pe hrană uscată, în loc de fructe moi. Iar pentru ca ara de talie mare să nu își smulgă penele, autorul recomandă un mediu variat, cu hrană variată, în care papagalul să nu se plictisească.
Sunt curios dacă alți crescători pot confirma concluziile lui EB Cravens, din experiența lor.
Sursa: Parrots Magazine numărul 218 (martie 2016).
EB Cravens este un crescător mai deosebit. Își ține papagalii în voliere mari, plantate cu arbori și tufe, într-o grădină cu livadă din Hawaii, unde locuiește. Mulți papagali au voie să zboare pe afară și să se întoarcă când vor ei. Îi hrănește cu hrană naturală variată și proaspătă, îi încurajează să caute hrana prin copaci.
Puii sunt crescuți fie de părinții naturali, fie mai întâi de părinți și apoi preluați de familia umană la o vârstă la care micuții deja și-au cunoscut părinții. Sunt ținuți într-un coș întunecos, care imită condițiile unei scorburi, apoi învață să se cațere pe crengi și să doarmă acolo. Au ocazia să învețe să zboare, să se cațere prin copaci, să se socializeze cu papagalii din specia lor și din alte specii. Sunt blânzi cu oamenii și totuși știu că sunt papagali și astfel pot să se reproducă mai târziu. Papagali ideali am zice.
Și totuși... Acest papagal crescut în condiții ideale a devenit o pasăre tristă și care se automutila. Principala cauză, spune autorul, este faptul că Oscar (așa se numea papagalul), odată ajuns la maturitate, a început să tânjească după ceva ce nu putea avea în calitatea lui de pasăre de companie: o parteneră cu care să se reproducă. Papagalii cu gât brun (Poicephalus fuscicollis), spune Cravens, sunt o specie dificilă în captivitate, cam ca ara roșu sau exemplarele puțin socializate de jaco. Sunt printre cei mai sensibili și predispuși la depresie, mai ales masculii care nu sunt lăsați să se reproducă.
Autorul susține că el poate să prevină astfel de cazuri lăsând papagalii să se reproducă o dată la 4-6 ani. Astfel, ei sunt mai fericiți și mai puțin predispuși la automutilare. Ciclul normal de reproducere pare să contribuie la menținerea unei sănătăți mentale și să evite comportamentele deviante.
Nu sunt sigur că asta e soluția pentru toate cazurile de depresie și automutilare la papagali. Din ce am mai citit, se pare că factori somatici (deficiențe alimentare, paraziți, etc.) sunt la fel de importanți. De fapt, autorul menționează că mai sunt și alți factori de genul ăsta. De exemplu Cravens citează cazul papagalului nobil (Eclectus roratus), unde chiar indivizi sănătoși încep să-și smulgă penele când sunt forțați să accepte un regim bazat pe hrană uscată, în loc de fructe moi. Iar pentru ca ara de talie mare să nu își smulgă penele, autorul recomandă un mediu variat, cu hrană variată, în care papagalul să nu se plictisească.
Sunt curios dacă alți crescători pot confirma concluziile lui EB Cravens, din experiența lor.
Sursa: Parrots Magazine numărul 218 (martie 2016).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu